tristețe

amintirea ta va dispărea
precum mirosul unui parfum bun
de pe o haină purtată prea mult
va lua cu ea
durerea lacrima crisparea
ca pe niște stihii
cu părul coroană de tei bătrân
vei fi o mireasmă
dintr-un vis
pierdut

nostalgie de iarnă

copil în căutarea cărării galbene
uneori
privesc tramvaiul
trece
stația plină de oameni cenușii cu căciuli de iepure
se zguduie pământul
mirosul din blocul bunicii
mucii copiilor
hai, hai, Laura, că ne supărăm
hai, hai, dii, dii, căluț
coada plină de scaieți
a țiganilor din oraș

moș gerilă a înghețat pe drum
sania trasă de iepuraș
s-a rupt prin siberia

treabă comunistă

sunt iarnă

simt carnea cum se tulbură
stabilește noi ordini
eram vârf de lună
acum
din mine cad fulgi de zăpadă soioasă
sunt iarnă mă risipesc pe lume
nu vreau clinchete nici moși crăciuni
sau foști gerilă copilăroși din cărți de otilia cazimir
nu vreau niciun miros nici bunătate
nimic omenesc
sunt iarnă pustie cu urlet de lupi
sălbatică am colți de ger și noroaie ascunse
ochi sticloși reflectă noaptea
sunt iarnă

ți-e frică?

urme

până atunci caut într-una
același tu aceeași eu
milioane de pași
se aud pe cer
urme prăfuite
spicul dorului uscat
înclină suflete arse de soare
mai știi vântul cînd ne usca buzele?

acopeream nisipul cu urme

oglindă oglinjoară

cine mai sunt eu zi-mi
nu-mi amintesc
mâna copilului
bărbatul ce-mi mângâie sânul
hai arată-mă așa cum...sunt
reflexie ciudată umbră a mea

troleul învelit cu iederă mă va purta
soarele va zâmbi în formă de crengi
luna în formă de frunză
poate voi căpăta forma întunericului
atunci oglindă oglinjoară te voi sparge
în cioburi aducătoare de ghinion
vei fi cerul de stele
în noaptea de adevăr

figuri de stil

să-ți explic
ești o comparație fără ca
ai smuls enumerare de ofuri fără virgule la capăt de rând
acolo
ai continuat invizibil fără cuvinte muzica mută și poezia surdă
anaforic deschideai un geam în fiecare dimineață
păsările aruncau epifore pe cozi de rândunele
pe care aveam grijă să le înnod pachețele de primăvară
și să le așez în clasoare chinezești
să-ți explic
miroși a oximoron uneori
incompatibilitate sucită ca o acadea topită
ești un pic mai mult
și mai mult un pic
așa
ca un chiasm

să-mi explic
atâta expresivitate a creat universul ambiguu

cer cârpit

am scuturat cerul de stele ca o pătură prăfuită
scoarța copacilor argintie
zâmbetul metalic
privește
cerul trebuie cârpit păianjenul îmi împrumută niște fire
mai întâi un sărut prin gaura cerului
stai puțin ai o stea pe nas
nu strănuta
aripile stau cuminți
fără zbor
merg acum pe cerul din brațele mele
se adună nori
termin și gata

poate ploua

spațiul dintre mine și mine

ghișeul de bilete pentru autotaxare
femeie grasă citește dostoievski
pune semn de carte un bilet

demonii se plimbă cu troleul
spațiul dintre mine și mine
e liber ia loc

schiaună un câine pe drumul acesta
ochi galbeni millefiori
de atârnat cercei

ascultă trec pe lângă
dacă vrei
însoțește-mă

plăsmuire

azi timpul s-a făcut zeu
n-a mai avut chef să treacă
umbră pe un colț de zid ținea mâna fiului

cât ochii erau ochi
să caute urme
în goluri nepătrunse

azi m-am ascuns
după o secundă stricată
avea mecanism cu arc
întins

hei
zeu călău nu vreau
să mă închin
lasă-mă să nu vreau

cine va închide caietul?

ne plimbăm pe căi pietruite de pașii altora
zâmbetul paranteză pătrată la locul știut
între mine și tine
ne ținem de mână virgule unite pe un rând
fără nicio literă
noi
două propoziții dezvoltate de timp
picură cerneală din norii de hârtie
apocalipsă albastră
frică
să nu ne amestecăm în călimară
spaimă de prea mult albastru hău necuprins

cine va închide caietul?

urme

îmi va lua o viață să te găsesc
până atunci caut într-una
același tu aceeași eu
milioane de pași
se aud pe cer
urme prăfuite
spicul dorului uscat
înclină suflete arse de soare
mai știi vântul cînd ne usca buzele?

acopeream nisipul cu urme