Pânza de păianjen de Cella Serghi

Am citit romanul dintr-o răsuflare. Atâtea emoții, atâtea stări, atât de multă viață în așa de puține pagini. Eroina, Diana Slavu, e umană și realist construită. Reprezintă ilustrarea ideii că niciodată o ființă nu este ceea ce cred alții. Atât de admirată și de invidiată, Diana se simte mizerabil.
Citind acest roman am sesizat ideea că dacă nu încerci să dai un sens vieții, aceasta se va transforma într-o capcană nesuferită. Vei fi o insectă pe o pânză de păianjen. Așa se simte și Diana, prea egoistă, incapabilă să vadă dincolo de ea. Consideră că nu merită sărăcia în care trăia, este maestră în salvarea aparențelor. Suferă pentru că nu e înțeleasă, iubită, pentru că nu i se oferă totul.
Eliberarea de fantasmele iubirii se face greu. Îndrăgostită nebunește de Alex, deși căsătorită cu Michi care o luase de soție fără zestre, Diana fuge, se întoarce, se izolează, se gândește la moarte. Se eliberează încet, încet de Petre Barbu, de Alex, de Michi. Devine ceea ce și-a dorit: avocată, însuflețită de dorința de a face dreptate. Pledează, de altfel, pentru o cunoștință a tatălui său și impresionează în stil hollywoodian audiența, necâștigând însă procesul.
Cred că dacă s-ar ecraniza acest roman, filmul ar cunoaște un mare succes. În carte impresionează tehnica narativă caracterizată prin autenticitate prin folosirea jurnalului și a scrisorilor. Personajul care deschide romanul, Ilinca, o descoperă pe Diana odată cu cititorul, oferindu-i însă acestuia imaginea aparențelor Dianei. Narațiunea se face la persoana I, dar există doi naratori, care sunt în același timp și persoanje. În caietele Dianei și în scrisori, narator - personaj e Diana, celălalt narator e Ilinca. Ambii naratori devin personaje în relatările celuilalt.

prietene

îmi ești hienă de amar de vreme
îmi pândești hoiturile
nesătul
mi-ai furat colțuri de suflet când te-am lăsat să-l vezi
și-ai respirat ca mine
nevoie dublă de oxigen
insulă salvatoare părăsită cu vasul strălucitor

trag storurile
prietene insula s-a scufundat
a lovit-o un tsunami dar știi oceania e mare

plângi la microfon

dar eu
nu am plâns când moartea mi-a tăiat calea
am clipit blând ca un animal dus la sacrificiu
nici când viața mi-a răscolit pântecul răsplătindu-mă cu durere
am ascultat respirația murmurul fricii

trec prin tine rază x știu
lacrimile-ți curg invers ca o cascadă bătută de vânt ce nu-și mai găsește adâncul

dar eu
acum scriu această poezie
ochii văd ceață sufletul face pluta
singură
cred că plâng

la radio spunea cineva

despre un tânăr care
s-a înecat într-un lac de lângă mare
la eforie nord
i-am văzut trupul verde scos din apă

ți-ai ales mormânt lacul auriu
ai fugit de infinit de albatroși și de corăbii
te-ai îmbrățișat cu algele și ai privit obosit
sălciile aplecate ce sorbeau viața din tine

o clipă viața mea s-a intersectat cu moartea ta
medalia și reversul ei oglinda în fața iluziei
eternitatea mă bântuie mi-e greață de pulberea ce voi fi

destinație

plutim pe șosea însoțiți de câmpurile plictisite
în ochi am marea cu mirosul ei sărat mă face să lăcrimez
briză melancolie îngân un fado
pânze de corăbii o prind și o aruncă înapoi în părul meu
ochii se fac mai verzi genele-nghețate
uite marea ne face cu mâna ca o bunică ce-și așteaptă nepoții
își mișcă genele catarge albe într-o clipire de sare
ne așteaptă de un an să ne continuăm urmele pe nisip

suflet plin de imensitate
așteparea mângâierii valurilor
anul acesta va fi marea ta sau a mea?

când vreau să scriu despre tine nu mai știu cum se face

capul plin de noi
întorc ochii
în mine aglomerat
ești peste tot
iar când nu mai încapi
mi-e frică să nu pierd din tine
pe drum
respir aerul înțepenit între gurile noastre
vârfurile munților note prea înalte ale unui cântec
timpul nu ne așteaptă mi amor
povestea noastră nu va fi iubirea medievală încă vie ca sighișoara
nici postmodernă ca o dacie crem
ea doar este

știi ești jumătatea mea de androgin
alungați din rai și din infern
prea multă iubire pentru sfinți și draci

când vreau să scriu despre tine
nu mai știu cum se face

avalanșe de suflet

apropie-te și ia-ți rămas bun de la taică-tu
nu e aici decât un sicriu
un corp învinețit pe care arde flacăra în vârful unei spirale
ar trebui să curgă lacrimile ar fi mai ușor
avalanșe de suflet
sângele urmează aceeași direcție
vena ca și aorta
te mângâi pe mână e rece ca ploaia ce curge de pe turlă
o crizantemă îți împrumută mirosul
e ciudat pe tine
pământul te va mistui
ei îi va hrăni rădăcinile
îți mai e dor de ceva?

știi

uneori mi-e teamă să mai trăiesc
și atunci dimineața mă izbesc de lumină
ții minte când fugeam de soarele negru
te speriai
mă țineai de vorbă până la delir

fiecare mișcare a sternului
ciudățenie incontrolabilă
aerul respirat
strigă
vie moartă
vie moartă
până când nu va mai fi aer

mă întâlnesc câteodată cu clipele
îmi pătrund în sânge ticăie prin vene
știi la fel pățești și tu
numai că nu le asculți niciodată

uneori mi-e teamă să mai trăiesc
și atunci aștept să mă iubești dimineața
să uit de clipe de vene de stern și de lumină

azi mi-am propus să scriu

chiar dacă ideile au același pol
şi pe ecran văd about blank

am aruncat nada urmează răbdarea
în liniște imaginile, cârligul
mai citesc un mail mai mângâi
copilul pe frunte
privesc muștele se lovesc de
fereastra închisă

atingere aspră
calcar, mucegai

cuvintele se scriu

azi

pajiștea împestrițată de margarete îmi zâmbește vicleană
ierburi deșirate se întind spre lumina ascunsă de munți
mirosuri vizibile se eliberează de lutul din oase încleiate de timp

eu și trupul meu ne pierdem unul de altul
mă pierd în sus ascult inima unei păsări colorate
el își târâie carnea pe cărare însoțit de un foșnet straniu
ce poate fi al pădurii sau al inimii sale întărâtate
iubește-l în iarbă amestecă-l cu verde și picioare de insecte schilodite
acoperă-l cu lut
e doar un trup
îl abandonez

ploaia se scutură din cer ca o femeie ce-și scutură părul ud

cronică

soarele dă patină unei raze agăţate de geana-mi
troleul miriapod împrăştie lumină albă şi lasă dâră de oameni
strada vrăjitoare cu tei descântă suflete
tămâie pătrunde în nări somnolente

cândva mama îmi povestea cum m-am născut
până când urechile mele îi refuzau cuvintele
tata a dispărut din poveste
am retrăit ţipătul agonizant şi durerea din lacrimile ei

cu tei e îmbălsămat oraşul
sunt verb dublu tranzitiv eu nasc
povestesc printre paşi lacrimi râs lumini
mă cocoţ pe valul lăsat în urmă de un şlep
pierdută în ţipătul unui pescăruş cuvânt purtat
povestesc despre naşteri

raza luminează diafan niciun somn nu o va înghiţi.

balon are ca-n cer zboară

dimineaţă nebună la televizor ţipă una
nu confundaţi balonarea cu cancerul ovarian
deodată celulele mele se scutură de praf cu dispreţ
frisonează gândindu-se că poate veni marele ceas
până atunci să se bucure de flori de ciocolată de cireşe
balon are un copil
e colorat
ca-n cer zboară fluturii în camera cu miros de lapte şi pudră
cuvintele ca soldaţii regruparea pe un neuron
fuga în aerul celulelor fricoase
balon are ca-n cer
zboară
mai tare strigaţi în cor balon are ca-n cer zboară
gata frica bat din palme chicotesc
se cred baloane se lasă plutite de fluide
în mine e un parc de distracţii

fără havuz

în cetatea
cadavru îmbălsămat
circulă celulele din oameni sângele incolor
vicleana aromă îşi mântuie drumul
corzi de chitară
răsună în parcul fără havuz
doar praf şi pulbere
stârnite de spasmele degetelor cu solzi
ceas devreme zi banală roţile scârţâie adormite
sinapse greoaie energii pierdute între acum şi mai încolo
aerul sac fără fund cu gura-n jos
lipită bine
de marginile pământului
să nu scape niciunul
plictisul fuge speriat înapoi pustiu de lume
singură mişc paşi pe o stradă pustie învârt roţi sărut ochi
mirosul umed alunecos negru
romanticul tei emineşti scutură
buze tarate de neînţelegere
privesc ochii de dincolo.

eu frumoasă - moartea

în dimineaţa aceasta plouă cu foc şi pară peste livada ce mă îmbie între buruieni
îmi cuprind gleznele lujerii palizi cerşind viaţă coasei
eu sunt moartea pe cap am glugă rămân nepătată de cadavrul cerului
m-am dat cu l’or miros viaţă cu rimel şi ruj
acum doar pare
o gâză pătrunde în privire ochiul se face că plânge
un fruct mânjit roşu părăseşte aerul
prăbuşirea îl doare de moare
sevă în mlaştină
tu mori toţi mor
eu sunt moartea
mi-e frică de viaţă ca de dracu
lenea de a fi
sâcâitoarele ciocăneli în aort
plictisitoarele clipiri
şi foame
mă cuprind doruri îmbrăţişez fericiri
teatral
adio
eu
frumoasă -
moartea

stare

podul cu picioarele sfărâmate între ieri şi azi
treceau camioane suflete în vuiet
alergam între bine şi rău la piept ţin pietre
nimeni cine sunt nu va afla
soare isteric sufletul sfârâie omletă
morgenstimmung
gâzele survolează înaltul fierbinte aripile să mă cuprindă
curenţii de aer vântul răscoală mă poartă spre dincolo
iarba miroase a putred de latrină
singură între bine la mijloc de rău
celule ameninţă anarhie
mă scutur de pietre de aer de lumină
tot mai aproape e ţărmul
alunec pe tobogan
în faţă pământ deschis
în spate negri bulgări

scurt circuit

nu mai ţipa mi-e cutia toracică insuficientă, te izbeşti de inimă şi plămâni
nu mai plânge îmi inunzi rinichii cu lichid sărat, cresc pe ei stânci
nu mai cerşi voi rămâne fără celule mărunte, străin
ascunde-te în inimi părăsite şi aruncă un ochi
apoi şi pe celălalt cât mai departe unul
cât mai aproape altul
vorbeşte celulei de oxigen abureşte-o cu ceva din tabelul lui mendeleev
fineţuri sidefii pieritoare
de la condens cad ziduri demolare generală
inima ghiulea zădărniceşte rezistenţa aortei singura ce mai ţinea legat susul de jos
domino răvăşitor până aici a fost
scurt circuit
îngenunchezi umil pe caldarâm două pufniri
roiuri de fluturi te înalţă
lumânarea vie
smurd
lacrimi
eu
tu
ea
el
el
el

am o dorință

agăţat în cârligele măcelarului
sufletul hăcuit
întins tăbăcit aşază-l în intersecţia mare şi fluieră-l
va tremura, i se vor scurge petele
rămâne-va curat precum odinioară cerul
mirosi-va precum ochii tăi când râzi
frumuseţea de suflet
maşinile giratoriului se amestecă vârtej
în mijloc nu vreau să-mi fii luat
aşez noroi în mine
sfâşii suflet
ne ridicăm precum dorothy cu toto în braţe
spre oz
am o dorinţă

risipit

mi-a mâncat sufletul cu foamea unui lup de stepă
refuzându-se lunii şi sângelui
m-a cântat cu sunete mute
m-a desenat cu tuşe incolore
m-a pironit în noapte deasupra colţului de jos al lunii

fiară sărutată de dumnezeul neiubiţilor
fier în colţi şi nu argint
aurul răscumpărării îl arunc în univers
mă refuz

cu câte o celulă în fiecare galaxie
semăn universul ogor negru
şi aştept să germineze alb
suflete de fetuşi
în uterul generos
al necuprinsului.

pacient

pacient de azil
exponat aşezat în spatele uşii
cu sistem de siguranţă a lui dumnezeu
rumoarea de dincolo e a morţilor la poarta raiului
mai tare decât ei strigă televizorul ce anunţă sfârşitul
murmurul înăbuşă tăcerea universului
luna muşcată de gura sa hulpavă
totu-i alb dar mie-mi pare culoare
uşile cu etichete clasifică fericiţii săracii cu duhul şi tot neamul lor
frison la auzul acelor ce se duelează ca nişte florete
mai râd plâng urlu mă zbat
marea asistentă albă hohoteşte
injecţia cine trebuie să facă injecţie

ia să vedem
tu
azi băgăm ser de moarte.

clipa de față

clipa de faţă s-a ascuns în spate
zicea că e urâtă să n-o vadă copiii
nu înţeleg de ce timpul mai trece
pe aici
dacă are complexe

îmi aprind o ţigară şi paie în cap
fumul devine sânge, sângele - fum
cercurile roşii din aer seamănă cu desenul din covor
se aşază geometric pe ziduri

pe aragaz un ibric ţipă aburi într-o limbă străveche
de presimţirea apei sfârâie focul
împrăştii ploaie de cafea în aer apa o prinde ca la delfinariu
şi o aruncă înapoi lavă

clipa din spate a ieşit în faţă
şi a spart oglinda .

în aura timpului

în aura timpului meu revăd
umbre anonime în al lor prezent.
sufletul, adormit odinioară,
revine pulsând la viaţă.
e plin de amintiri.
le derulez cu o mişcare a mâinii prin faţa ochilor.
de sus cerşesc mai multă lumină pentru a pipăi
zâmbetul şi sărutul.

în palma-mi arată de plugul destinului
amintirile alese plesnesc zgomotos împroşcând lumină.
iradiere suavă pe firele-mi de păr, ieri devine azi.
primesc binecuvântarea tatălui,
mângâi chipurile pruncilor văzute întâia oară,
fiinţe din alb, chipuri încruntate.

ajung în târziu.
ora la bătrâneţe se pregăteşte să moară.
ţi-ai pierdut copilăria, oră nefericită,
ai uitat să te mai joci.
mi-e dor de tine plictisitoare,
interminabilă,
deşirată
între paginile unei cărţi

cândva aveam aripi

aşa.
câteodată, îmi vine să vorbesc despre mine şi tine.
soarele atunci îmi face cu ochiul şi mă pune să caut prin umbră
norocul pe care l-am pierdut demult sub cochilia unui melc defunct.
îi fac semn astrului pe obrazu-i rotund şi prea fierbinte,
iar el se înroşeşte de ruşine. ba chiar
pot să-l privesc şi în ochi ca şi cum
ar fi ai tăi. cerul se aglomerează
cu lună, soare, cu stele şi aripi tăiate de îngeri.
un copil chicoteşte şi se bălăceşte în sângele alb
ce curge din locul aripelor.
râde cu poftă de îngerii ce se târâie ţipând muţeşte
şi le promite că o minune se va întâmpla
până la urmă. eu tai, el le face să crească la loc.

îmi privesc umerii. rotunzi, acoperiţi cu urmele buzelor tale.
nu se mai vede
nicio urmă.

dragoste, nori și bec

ne iubeam sub un acoperiş pe care avioane desenau clişeele iubirii moderne.
cerul plutea ca un zăbăuc pierdut prin jurul planetei albastre.
parcă zic eu că făcea şi piruete.
rotocoale de nori curioşi stăteau la coadă să ne vadă.
se îngrămădeau ca la coada de la pâine fierbinte.
coborâră până la fereastra noastră, plictisiţi de atâtea aripi de înger, de atâta rai.
prea multe spirite acolo sus,
nimic material.

viaţă, dimineaţă, soare, flori, miros, accent, culoare.

nenăscuţii noştri copii căscau ochi bulbucaţi de bucurie, la vederea atâtor nori,
se îmbulzeau care mai de care să se joace cu ei
îi întrebau frenetic vrei să fii norul meu? vrei să fii norul meu?
şi îi trăgeau de bărbi

tu mă iubeai sub un acoperiş pe care nu îl vedeai.
norii erau nori, cerul cer, singur, enervant, un bec chior te deranja.

ai stins lumina.

copilul meu

când copilul meu a mers la școală, încă mai sugea degetul
și nu putea să se desprindă de cordonul ce-i ținea bine strâns sufletul.
l-am dat pe unghii cu o soluție amară-amară, de la farmacie,
pe care nu putea nici să o privească. de atâta amărală
și din cauza căreia
copilul a renunțat la copilărie și a pășit încet pe celălalt drum,
drumul spre moarte.

mă bucuram că, în sfârșit, am copil mare, ca un pepene între cireșe,
ca o planetă lângă o cometă, ca un macrocosm lângă microcosm. apoi copilului meu școala i-a vorbit despre un fel de dumnezeu răutăcios, care se pregătea să-l trimită în iad sau în iaz, nu mai știu, un loc groaznic, doar pentru că nu era cuminte în timpul unei chinuitoare torturi pentru suflet.
avea și o torționară pricepută la chinuitul copiilor. statul nemișcat, neclipitul, nerespiratul. un fel de simulare a morții.

și atunci, copilul meu a schimbat râsul pe plâns, fericirea pe nefericire, cerul pe pământ,
s-a scuturat de aripi, de ultima pană ce mai atârna încă, de parcă se ținea cu dinții de trupul lui.

copilul meu... copilul meu...

dă-mi

dă-mi suferințele tale să-mi hrănesc ideile.
parcă sunt mai colorate, mai vii, mai mirositoare.
iată ce bine cresc versurile poeziei dacă le-am udat cu lacrimi străine.
deja mi se întind aripile,
însă nu zbor
doar mă târăsc și îmi imaginez
că sunt titan.
lacrimile tale le voi așeza pe genele mele,
iar când voi clipi
va ploua sărat și suferind.
se va albi orașul și strada și lumina apusului,
iar păsările se vor transforma toate în pescăruși.
și atunci vom umbla cu toții pe un tărâm monocromatic ca un negativ,
alb negru
pe care doar imaginația îl va putea developa.

dă-mi mie orice... orice nu e al meu.

pârgă

și nu mai sunt cea care te-a durut,
cea după care fugeai pe străzi fără nume
și înotai în mări de cenușă.
îmi simt sufletul tot mai greu
atât de puțin loc se mai află în el
doar un colț milimetric neatins, doar atât.
și nu mai săruți aceleași buze căci
ele s-au uscat de-atâta vânt potrivnic și au crăpat asemenea pământului udat prea mult și dogorât apoi de soare.
și nu mai mângâi același sân căci el și-a pierdut absolutul,
a devenit, cum să spun, o sursă de viață,
sânul meu picură alb.
m-am pârguit asemenea unui fruct, sunt moale,
aproape, atât de aproape de moarte.

când

oglinda îmi răspunse nu ești cea mai frumoasă din țară
tu mă păcăleai că sunt și mă sărutai pe buze, pe gât, pe sân
soarele făcea ca toate florile să se deschidă, ca întreaga noastră grădină să înflorească
moliciunea sufletului reunit ne înalță pe amândoi peste marginile universului
fiecare fir de păr se transforma într-un șarpe și ca o meduză te învăluiam
te strângeam și formam un spațiu protector pentru tine, ca un uter
și te-ntrebam cum e să te odihnești în uterul iubitei, ce origini îți vei inventa
îți șopteam tandru că e bine să stai atât de aproape de sufletul meu, atât de cald.

acum părul a redevenit păr, iar pentru tine nu am reușit să păcălesc natura
mi-a fost uterul plin cu două suflete, unul brunet, altul blond, dar tu nu ai încăput.
ochiul meu urmărește firul leneș al fumului țigării, chiar dacă nici eu, nici tu, niciunul nu fumează. așa e clișeul. măcar urmărim amândoi un singur lucru. apoi ne iubim din nou. ai încercat să înveți oglinda să spună și altceva. și iar ne-am iubit. E atâta timp de când...

mașina de spălat sufletul

s-a blocat
ieri.
probabil cu o
zdreanță de gând sau
o suferință pietrificată.
acum am rămas așa, cu sufletul soios, plin
de resturi neevacuate, plin de lacrimi ce au devenit
zoaie și pe care centrifuga nu a mai apucat
să le evacueze.
soluția ar fi să-l scot dinăuntru,
și să-l spăl cu apă vie, cu ocazia asta
îl voi vedea cum arată, poate că voi
reuși să-mi cunosc sufletul.
dar, ia stai, cu ce detergent să-l spăl?
să pun clor și apoi balsam?
dar dacă îmi ard sufletul? am să mai pot eu
să-l port?

oare poezia e ficțiune?

E atât timp în cuvântul copilărie...
o veșnicie parcă a trecut de atunci
de când am descoperit roata și spița
cu care am călătorit
pe aripile unui pescăruș
de Dunăre.

Sunt atâtea gesturi în cuvântul iubire...
de balet, de scrimă, de război
respirații interioare pe care
le resimt încă după ce ai plecat
pe aripile unei păsări
necunoscute.

Cam așa ar trebui să filozofeze
într-o poezie un poet
despre timpul ireversibil,
iubirea neîmpărtășită,
ajutându-se de motivul păsării pasăre
cunoscută mai mult sau mai puțin.
ce să mai spunem despre
punctele de suspensie care
marchează (ecce verbul!)
o
pauză
afectivă

... (pauză)
...(afectivă, adică mă doare)
În cot

Oare poezia e ficțiune?

Cineva, odată, zicea că nu.

de dragoste

suflete ascunse de-nvolburata lume suspină a neînţelegere
timp amnezic picurat prin pâlnia universului curge monoton prin noi
atingeri uitate în casete de sidef sparg douăsprezece lacăte
spilcuita lună îşi admiră profilul în oglinda stelelor
îmbrățișarea se uită pe sine în braţele tale
lumina albă prin pori leneș se târâie
ascult orchestra-ţi peer gynt îngână
de-a sărutului abur strănută luna încă fecioară
întorci la tine oglinda, sufletul și mâna mea
smulgi linia vieţii ca şi cum ai rupe vinele unei frunze de iederă
te aşezi pe locul ei acum mă poţi iubi oricând
luna se stinge albă în tăcerea liniştii

stăpâneşte marea tulbure din privirea-mi
doi în univers
din cosm se-aude-al lunii bocet.

Odisee

Odiseea sa începea pe un fir de aţă-
Alba, pentru cei interesaţi-
Nu avea sex, nici identitate
Pur şi simplu era
Zborul său pur îl ducea peste
Mări şi ţări

Deasupra dealurilor, munţilor, câmpiilor, apelor
Galbene, maro, verzi şi albastre.
Şi călătorea pe un gând împotriva
Curenţilor de aer
Ciocnindu-se din când în când de
Pelicani, cocori, gâşte sălbatice, lebede.
Voia să vadă, să audă, să simtă
Aerul ce-l invada.
Râdea de peştii ce-l atrăgeau în adâncurile
Străvezii, de bidoanele ce odihneau în
Adâncuri de mări şi ţări.
Înconjura Everestul şi trăgea cu ochiul
În găurile vulcanilor ruşinându-se de
Atâta roşu fierbinte.
Din când în când mai trăgea pe o insulă
Pustie pe care domnea un palmier cu
Care conversa până îl lovea o nucă de cocos
Peste picior şi se supăra.
Ţinea la picioarele sale, la tălpile sale
Care-l ajutau să zboare.

Şi totuşi dupa un timp i se păru
Plictisitor. Se învârtea în cerc, în
Jurul unei axe. Şi vedea mereu aceleaşi
Culori, aceleaşi păsări, aceiaşi palmieri,
Aceiaşi vulcani.

Descoperi şi oamenii, dar de ei fugi repede.
Îşi acopereau tălpile cu cauciuc şi aveau sex.
Ei foloseau sexul la trei lucruri: urinau,
Făceau copii şi (zic ei) se iubeau. Unii îl
Foloseau fără să facă plozi. Cert e că toţi
urinau, în rest fiecare făcea ce vroia cu sexul lui.

Auzi că oamenii au dumnezei şi zbură în căutarea lor:
Pe Olimp, în templele mayaşe (se cam înspăimântă acolo),
În pietrele lui Budha, în vocea lui Allah, în peştera din Efes,
Dar,
Nu-i găsi.

Şi plecă în ceruri să-i găsească, căci oamenii
Cînd se rugau, se uitau în sus.
Căută în Univers, în gaura neagră, pe
După stele, prin alte galaxii. Obosi, căci
Universul e mare. Şi nu mai avu chef. Aşa că
Se întoarse acolo unde şi-a început Odiseea.

Adică pe un fir de aţă –
Albă, pentru cei interesaţi.

retină

Umbra copacului de pe casa albastră
mi-a furat umbra ochiului
căprui.
Dintr-o maşină, fugitiv a rămas,
lipită de retină,
imaginea copacului de pe o casă albastră.