Am citit romanul dintr-o răsuflare. Atâtea emoții, atâtea stări, atât de multă viață în așa de puține pagini. Eroina, Diana Slavu, e umană și realist construită. Reprezintă ilustrarea ideii că niciodată o ființă nu este ceea ce cred alții. Atât de admirată și de invidiată, Diana se simte mizerabil.
Citind acest roman am sesizat ideea că dacă nu încerci să dai un sens vieții, aceasta se va transforma într-o capcană nesuferită. Vei fi o insectă pe o pânză de păianjen. Așa se simte și Diana, prea egoistă, incapabilă să vadă dincolo de ea. Consideră că nu merită sărăcia în care trăia, este maestră în salvarea aparențelor. Suferă pentru că nu e înțeleasă, iubită, pentru că nu i se oferă totul.
Eliberarea de fantasmele iubirii se face greu. Îndrăgostită nebunește de Alex, deși căsătorită cu Michi care o luase de soție fără zestre, Diana fuge, se întoarce, se izolează, se gândește la moarte. Se eliberează încet, încet de Petre Barbu, de Alex, de Michi. Devine ceea ce și-a dorit: avocată, însuflețită de dorința de a face dreptate. Pledează, de altfel, pentru o cunoștință a tatălui său și impresionează în stil hollywoodian audiența, necâștigând însă procesul.
Cred că dacă s-ar ecraniza acest roman, filmul ar cunoaște un mare succes. În carte impresionează tehnica narativă caracterizată prin autenticitate prin folosirea jurnalului și a scrisorilor. Personajul care deschide romanul, Ilinca, o descoperă pe Diana odată cu cititorul, oferindu-i însă acestuia imaginea aparențelor Dianei. Narațiunea se face la persoana I, dar există doi naratori, care sunt în același timp și persoanje. În caietele Dianei și în scrisori, narator - personaj e Diana, celălalt narator e Ilinca. Ambii naratori devin personaje în relatările celuilalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu