când copilul meu a mers la școală, încă mai sugea degetul
și nu putea să se desprindă de cordonul ce-i ținea bine strâns sufletul.
l-am dat pe unghii cu o soluție amară-amară, de la farmacie,
pe care nu putea nici să o privească. de atâta amărală
și din cauza căreia
copilul a renunțat la copilărie și a pășit încet pe celălalt drum,
drumul spre moarte.
mă bucuram că, în sfârșit, am copil mare, ca un pepene între cireșe,
ca o planetă lângă o cometă, ca un macrocosm lângă microcosm. apoi copilului meu școala i-a vorbit despre un fel de dumnezeu răutăcios, care se pregătea să-l trimită în iad sau în iaz, nu mai știu, un loc groaznic, doar pentru că nu era cuminte în timpul unei chinuitoare torturi pentru suflet.
avea și o torționară pricepută la chinuitul copiilor. statul nemișcat, neclipitul, nerespiratul. un fel de simulare a morții.
și atunci, copilul meu a schimbat râsul pe plâns, fericirea pe nefericire, cerul pe pământ,
s-a scuturat de aripi, de ultima pană ce mai atârna încă, de parcă se ținea cu dinții de trupul lui.
copilul meu... copilul meu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu